Ziarul Lumina

Nimic nu este obișnuit dacă știi ce folosință să-i dai

“William Wolcott a fost un strălucit desenator și arhitect britanic, care a trăit în secolul trecut, reprezentant al curentului Art Nouveau. După ce a absolvit Academia Imperială de Arte de la Sankt Petersburg, artistul născut la Odessa într-o familie mixtă, ruso-scoțiană, a plecat în America. A ajuns la New York în 1924 pentru a-și imortaliza pe hârtie impresiile create de acest fascinant oraș. Într-o dimineață, pe când se afla în vizită la un fost coleg, îi veni inspirația, motiv pentru care luă o hârtie de pe biroul prietenului său, între­bându-l: „Pot să folosesc coala asta?” „Desigur, numai că ea nu este bună pentru schițele tale, îi răspunse prietenul. E doar o hârtie obișnuită de împachetat.” Pentru că nu dorea să piardă sclipirea de inspirație, Wolcott luă hârtia de împa­che­tat, spunând: „Nimic nu este obișnuit dacă știi ce folosință să-i dai”.

Pe hârtia aceea, Wolcott a realizat două schițe. Mai târziu, în același an, unul din desene s-a vândut pentru 500 de dolari, iar celălalt pentru 1000 de dolari, o sumă considerabilă pentru 1924.

La fel se întâmplă și cu oamenii. Cei care stau sub influența unor firi puternice sunt ca hârtia în mâinile unui artist talentat. Indiferent din ce aluat sunt plămădiți, ei devin adevărate comori. Important este ca ei să găsească un bun lider. Capacitatea de a conferi putere și încredere semenilor este cheia obținerii succesului pe plan personal și profesional pentru toți, atât pentru cei din vârful piramidei, cât și pentru subalternii lor. Un conducător este desăvârșit nu atât datorită puterii lui, cât a capaci­tății sale de a conferi putere celor din echipa lui.” (Augustin Paunoiu – Ziarul Lumina)

(Adaptare după o pildă din volumul „Totul despre lideri”, John C. Maxwell, Editura Amaltea, 2015)

Castele si conace din Romania, Locuri abandonate si ruine

Castelul Kövér-Appel, Fântânele

Castelul Kover-Appel a fost construit undeva în secolul XIX, în comuna Fântânele, pe Câmpia Vingăi, pe partea stângă a Mureșului, la aproximativ 10 km de Municipiul Arad.

Castelul prezintă o planimetrie compactă, cel mai des întâlnită la construcțiile realizate la începutul secolului al XIX-lea în Banat, fiind construit doar pe parter și are o structură de acoperire în șarpantă.

Așa cum George Ionescu preciza într-o analiză, o primă categorie pe planimetrie aparține în cele mai multe cazuri perioadei de până la 1830, aceea în care locuința păstrează structura casei boierești, construită cu două etaje. Încăperile de locuit, amplasate simetric la etaj, de-o parte și de alta a unei săli mediane, iar parterul folosit pentru dependințe.

Intrarea acoperită, un portic cu parter și etaj format din două ordine suprapuse, alipit fațadei și dispus în ax au înlocuit tradiționalul foișor cu scară exterioară. În alte cazuri, acesta este înlocuit cu o simplă aliniere de coloane, cu sau fără fronton, după caz, care pune în evindență intrarea. Scara, la rândul ei, a fost mutată în interior.

De asemenea, foișorul închis de pe fațada opusă celei principale, a fost păstrat, fiind tratat ca o încăpere ieșită din linia fațadei, fie sub forma unui corp dreptunghiular, fie rotunjită ca o absidă.

Ziarul Lumina

„Îţi doresc destul!”

“Mi s-a întâmplat să aud un schimb de cuvinte între un tată și fiica lui în ultimele momente ale despărțirii pe aeroport. Tocmai se anunța plecarea. Lângă poarta de securitate, s-au îmbră­țișat și tatăl i-a spus „Te iubesc și îți doresc destul”. Fata, zâmbind, i-a răspuns: „Tăticule, via­ța noastră împreună a fost mai mult decât destul. Dragostea ta a fost tot ce mi-am dorit vreodată. Îți doresc de asemenea destul, tată”.

S-au sărutat și fiica a plecat. Tatăl a făcut câțiva pași înspre fereastra lângă care mă aşezasem. Cum stătea acolo în picioare, puteam să văd că îl înecau lacrimile. Aș fi vrut să-l îmbărbătez cumva, dar nu puteam pătrunde în intimitatea unui om străin. El însuși, însă, a deschis conversația întrebându-mă: „Vi s-a întâmplat vreodată să vă luați rămas-bun de la cineva, știind că îl vedeți pentru ultima dată?”

„Da, mi s-a întâmplat”, i-am răspuns. „Scuzați-mă că vă întreb, dar de ce credeți că acesta a fost un rămas-bun pentru totdeauna?” „Sunt bătrân, iar ea locuiește foarte departe. Mă aș­teaptă momente grele înainte și realitatea este că următoarea ei întoarcere aici va fi ca să mă ducă la groapă”, spuse el. 

„Pe când vă luați rămas-bun, v-am auzit spunând «Îți doresc destul». Pot să vă întreb ce înseamnă asta?” El începu să zâmbească. „Asta este o urare care ni s-a păstrat de la generațiile anterioare. Părinții mei obișnu­iau să le-o spună la toți…” Omul făcu o mică pauză și se uită în sus ca și cum ar fi încercat să și-o amintească în detaliu, apoi zâmbi și mai mult. „Când spunem «Îți doresc destul», vrem ca cealaltă persoană să aibă viața plină cu destule lucruri care s-o susțină.” Apoi, întorcându-se spre mine, îmi recită din memorie următoarele: 
„Îți doresc destul soare care să-ți lumineze sufletul, indiferent de cât de mohorâtă ar fi ziua. 
 Îți doresc destulă ploaie, pentru a aprecia soarele cu atât mai mult. 
 Îți doresc destulă fericire, ca să-ți țină spiritul viu cât vei trăi. 
 Îți doresc destulă durere, ca până și cea mai mică bucurie a vieții să ți se pară mare. 
 Îți doresc destul câștig, pentru a-ți împlini dorințele. 
 Îți doresc să pierzi destul, pentru a aprecia ceea ce ai”. 
 Aici ochii lui se umeziră din nou și se îndepărtă. 

Se spune că ai nevoie de un minut pentru a remarca o persoană specială, o oră ca s-o apreciezi, o zi ca s-o iubești și o viață întreagă ca s-o uiți.” (Augustin Paunoiu)

Ziarul Lumina

Maicile mele Preciste

“Maria și Dobra, care era mama sa, erau cele două Maici Preciste ale Niculei, care era mama mamei mele.

Maria și maică-sa, Anca, erau Maicile Preciste ale Tudorei, care era mama tatălui meu.
Maicile Preciste ale Ioanei, care era mama mea, erau Maria și Nicula.
Cele ale tatălui meu erau Maria și Tudora.
Maicile mele Preciste sunt Maria, Ioana, Nicula, Tudora, Dobra și Anca.
Pot spune că mie îmi este mai frică de viață decât de moarte! Pentru că toate Maicile mele Preciste sunt în cer. O mai văd uneori pe Maria coborând din icoană și umblând prin lume cu pașii celorlalte maici ale mele dinainte de plecarea lor de aici. Și dacă le-ar spune Maria să umble și ele prin cer cu mersul ei de Maică a Domnului, n-ar face-o, în ruptul capului, nici una!
Nici Tudora, care era cea mai îndrăzneață dintre toate, nu și-ar permite să împrumute călcătura Maicii Domnului, chiar dacă i-ar zice Maica Domnului că are voie s-o facă. Mamaia Nicula, nici atât.
Cât despre mama, sunt sigur că ea ar cădea în genunchi în fața Maicii Precis­te, rugând-o să-i ceară orice, dar asta nu. Cum să umble ea prin veșnicie ca și cum ar fi născătoare de Dum­nezeu?! Ar însemna să înceapă să creadă despre sin­gurul ei fiu, care sunt eu, c-a devenit, încă înainte de-a muri, nemuritor! Și i s-ar face și rușine și frică, după cum tot așa mi s-ar face și mie.
În vremea cât Maica Precistă cea mare coboară din icoană, eu nu las pe nimeni să-și închipuie că i-ar putea lua locul. Nici măcar pe mama, care-mi este cea mai dragă maică dintre toate, n-aș lăsa-o! Ea are, ca și Nicula, Tudora, Dobra și Anca, icoana ei.
Mă pot uita prin fiecare dintre aceste icoane, ca printr-o fereastră, până în depărtările timpului și ale lumii. Ele mă ajută să-mi găsesc sufletul atunci când nu-i mai dau de urmă.
Prin icoana Mariei privesc doar când vreau să-L văd pe Dumnezeu. D-asta nici nu-mi este frică de moarte, deoarece eu Îl văd pe Dumnezeu tot timpul.” (Stefan Mitroi – Ziarul Lumina)

Personalitati feminine din Romania

Maria Tescanu Rosetti

Maria Rosetti-Tescanu (cunoscuta ulterior ca Maruca Cantacuzino; n. 18 iulie 1878, Beresti-Tazlau – d. decembrie 1969, Geneva, Elvetia) a apartinut unei vechi familii boieresti, familiei Cantacuzino, a fost una din doamnele de companie ale reginei Maria, sotia printului Mihail G. Cantacuzino, prietena intima a filosofului Nae Ionescu, mai apoi (dupa moartea acestuia) sotia lui George Enescu, mama aviatorului Constantin Cantacuzino si bunica scriitoarei Oana Orlea.

Carti

J.K. Rowling – Harry Potter -3- Prizonierul din Azkaban

În acest volum Harry se întâlnește pentru prima data cu Remus Lupin noul profesor de Apărare contra Magiei Negre și cu Sirius Black, considerat de întreaga lume vrăjitorească drept un criminal notoriu – în urmă cu 13-14 ani el omorâse în masă o mulțime de „mageamii” printre care și un vrajitor care a încercat să-l oprească, faptă considerată a fi fost provocată de dispariția lui Voldemort. Faptul că acesta evadase din Azkaban reprezintă o știre atât de importantă, încât a fost transmisă și prin sistemele de informare ale mageamiilor! Însă când intră în Hogwarts în ciuda multor măsuri de precauție luate de director și de profesorii școlii, se dovedește a nu fi atât de sângeros pe cât se părea. Mai târziu vom afla chiar că el este cel care i-a făcut cadou lui Harry mătura „Fulger” de Crăciun.

Harry se întâlnește cu el după ce trece prin Salcia Plesnitoare pentru a-l ajuta pe Ron. Sirius, care de fapt este chiar nașul lui Harry, nu vrea decât să se răzbune pe Peter Pettigrew, adevăratul responsabil pentru moartea părinților lui Harry, James și Lily Potter, și care nu este atât de mort pe cât s-a presupus până în prezent din cauză că era transformat în șobolanul lui Ron Weasley timp de 12 ani.

“Mica bufniţă se simţea foarte bine în palma lui Harry şi îl ciupise uşor de deget, pentru a-i arăta – într-un mod cam ciudat, ce-i drept – dragostea ei.”

“Harry simţi că i se opreşte respiraţia. Suflul rece părea că i se strecoară în inimă…”

“Familia Dursley de pe Aleea Boschetelor, de la numărul patru, era motivul pentru care Harry nu se bucura niciodată de vacanţele sale de vară.”

“Pana de uliu se opri la începutul a ceea ce semăna cu un paragraf. Harry îşi ridică ochelarii rotunzi mai sus pe nas, apropie lanterna de carte şi citi paragraful.”

“Harry citi şi reciti scrisoarea de zeci de ori, până ce Expresul de Hogwarts ajunse la destinaţie. Când trecură bariera, încă mai strângea în mână bucata de pergament.”

“Era aproape miezul nopţii şi Harry stătea pe burtă în pat, cu păturile trase peste cap, ca într-un cort, cu o lanternă într-o mână şi cu o carte legată în piele („Scurtă istorie a magiei”, de Adalbert Waffling) sprijinită de pernă.”

“Harry cerceta pagina din carte cu vârful penei sale de uliu, căutând încruntat ceva care să-l ajute să-şi scrie eseul. Şi găsi imediat: capitolul „Arderea pe rug a vrăjitoarelor în secolul al XIV-lea nu avea nici un rost – discuţii.””

“Unchiul Vernon, mătuşa Petunia şi fiul lor, Dudley, erau singurele rude în viaţă ale lui Harry. Erau Încuiaţi şi aveau o atitudine mai mult decât medievală când venea vorba despre magie. Părinţii lui Harry, decedaţi de multă vreme, fuseseră ei înşişi vrăjitori şi din acest motiv nu erau niciodată pomeniţi în casa familiei Dursley.”

“Harry Potter era un băiat neobişnuit din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ura vacanţele de vară mai mult decât orice altă perioadă din an. În al doilea rând, îşi dorea din tot sufletul să-şi facă temele pentru vacanţă, însă era forţat să o facă pe ascuns, în puterea nopţii. Şi pe deasupra, se mai întâmpla să fie şi vrăjitor.”

“Harry îşi luă pana între dinţi şi căută sub pernă călimara şi sulul de pergament. Încet şi cu foarte mare grijă deschise călimara, îşi înmuie pana în cerneală şi începu să scrie, întrerupându-se din când în când pentru a asculta, fiindcă dacă vreun membru al familiei Dursley auzea în drum spre baie scrijelitul penei, probabil că l-a fi închis în nişa de sub scări pentru tot restul vieţii.”

“Despărţirea de cărţile de vrăji fusese o adevărată problemă pentru Harry, pentru că profesorii săi de la Hogwarts îi dăduseră o grămadă de teme pentru vacanţă. Unul dintre eseuri, unul deosebit de afurisit despre „Poţiunile de micşorat”, era pentru profesorul pe care Harry nu putea să-l sufere cel mai tare, profesorul Plesneală. Sentimentul era reciproc şi profesorul ar fi fost extraordinar de bucuros dacă ar fi avut o scuză ca să-l exmatriculeze pe Harry timp de o lună.”

“Ani de zile, mătuşa Petunia şi unchiul Vernon speraseră că dacă îl vor chinui cât mai mult posibil pe Harry, vor stârpi magia din el. Spre disperarea lor, nu reuşiseră şi acum trăiau cu groaza că s-ar fi putut să afle cineva că Harry şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani la Hogwarts, Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii. Singurele lucruri pe care le mai puteau face la momentul respectiv erau să-i închidă în nişa de sub scări cărţile de vrăji, bagheta, ceaunul şi mătura, de îndată ce începea vacanţa de vară şi să-i interzică lui Harry să vorbească cu vecinii.”

“Şi zâmbind încântat la vederea figurii îngrozite a unchiului Vernon, Harry cârmi căruciorul spre ieşirea din gară. Da, vara aceea se anunţa categoric mult mai bună decât vara trecută.”

“Harry le făcu semn cu mâna prietenilor săi, apoi luă un cărucior pe care îşi puse cufărul enorm, după care se îndreptă spre unchiul Vernon. Acesta îl salută în maniera lui scâboasă, dintotdeauna.”

“Harry îl văzu imediat pe unchiul Vernon. Avusese grijă să stea cât mai departe de familia Weasley. Îi privise pe toţi cu suspiciune, iar când doamna Weasley îl îmbrăţişă cu drag pe Harry, bănuielile i se confirmară.”