Story

În coliba-ntunecată

În coliba întunecoasă
Din carne şi os lucrată
A intrat Hristos deodată
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoana ce se frânge,
Ci El Însuşi, trup şi sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu bolta de mărgărit
Şi pe ea soare şi stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Şi pe el Domnul Hristos
Care mult se bucura
Duhul Sfânt Se alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea.

Trup tu dormi, Domnul te paşte!
Suflete, scoli şi cunoaşte
Luminos Prunc ce Se naşte
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborît în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brate-L ţine,
Duhul Sfânt cu drag l-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul meu îmi spune
Ci-ncleştat de grea minune
Stau în muta rugăciune
Să mai mişc nu se cuvine,
Căci cu harul care vine (bis),
Raiul tot se află’n mine.
Şi noi Doamne ne-am sculat
Colibele am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră şi la noi!
În peştera inimii, în palatul Treimii.

Story

A venit si-aici Craciunul – Radu Gyr

A venit si-aici Craciunul
Sa ne mangaie surghiunul.
Cade alba nea
Peste viata mea.
Peste suflet ninge.
Cade alba nea
Peste viata mea
Care-aici se stinge.

Tremura albastre stele
Peste lacrimile mele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele.
Dumnezeu de sus
In inimi ne-a pus
Palpairi de stele…

Numai casa mea posaca
A”mpietrit sub promoroaca.
Stam in bezna grea,
Pentru noi nu-i stea,
Cerul nu s-aprinde.
Pentru sgribuliti
Ingerii grabiti
Nu aduc colinde.

O Iisuse imparate,
https://Versuri.ro/w/4677
Iarta greseli si pacate.
Vin de-nchizi usor
Ranile ce dor,
Visul ni-l descuie.
Noi Te-om astepta,
Caci pe crucea Ta
Stam batuti in cuie.

Maica Domnului Curata,
Ad”o veste min
3134
unata,
Infloreasca-n prag
Zambetul Tau drag
Ca o zi cu soare.
Zambetul Tau drag
L-asteptam in prag,
Noi, din inchisoare.

Peste fericiri apuse,
Tinde mila Ta Iisuse.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori,
Pieptul lor suspina.
Cei din inchisori
Te asteapta-n zori
Sa le-aduci lumina.

Story

Casa boierului (II)

„Unul dintre băieții boierului Noica iubea mai mult decât ceilalți mem­bri ai familiei singurătatea. Așa se explică de ce și-a făcut o casă a lui, tot atât de mare precum cea părintească, departe de sat, în pădurea lui Pamfil, ce împrumutase chiar numele său, chemându-se așa până încoace, în vremea copilăriei mele, ba încă și mai târziu, până în ziua de azi, când s-a mai păstrat doar el, numele, adică, pădurea aproape dispărând. A rămas doar un crâng pirpiriu la jumătatea drumului dintre satul meu și Răsmirești. Ca să poată fi ținută în viață povestea.

Asupra casei n-a avut nici o putere. Nici măcar atunci când era pădure în toată firea. Așa am cunoscut-o eu. Nu atât de bine ca păsările ce-o umpleau primăvara de cuiburi și de cântece. Și ca Marin Zăpadă, care își ridicase o căsuță chiar în inima ei, pe care el zicea c-o aude bătând, cum auzea și inima casei lui Pamfil, care intrase cu totul în pământ, dar bătăile inimii ei nu se înduraseră să plece de pe lume. Cred că de dragul bătăilor inimii lui Marin. Cum gârla era aproape, moș Zăpadă, cum îi ziceau oamenii din sat, avea în spatele casei o grădină de legume. Nu ieșea decât seara târziu dintre zarzavaturi, pentru a se întoarce, a doua zi, la ele, imediat ce făcea soarele ochi.

Când mușcai dintr-o roșie sau dintr-un ardei din grădina lui, simțeai cum ți se umple cerul gurii de toate frăgezimile pământului. De aceea și venea mama să ia legume de aici. Dădea fie o sticlă de vin, fie o pâine caldă pe ele. Niciodată bani, pentru că banii lipseau. Și chiar dacă ar fi prisosit, lui moș Zăpadă nu prea îi erau de folos. Ce să cumpere cu ei? Mai mult decât ce se găsea în pădure nu avea nevoie, iar sănătate primea, cum îi plăcea lui să spună, de la Dumnezeu. Aveam câțiva ani când l-am văzut prima oară pe moș Zăpadă. Nu mi-a fost deloc greu să înțeleg de ce îl chema așa. Puteai să juri că e făcut, de sus până jos, din zăpadă. Asta am și crezut atunci. Nu doar părul și barba îi erau albe, ci și hainele de pe el. Ca să nu mai vorbesc de degetele de la mâini, care semănau cu niște lumânărele, de felul celor pe care le văzusem într-o poză în bradul de Crăciun.

Cum era vară, m-am gândit pe loc c-ar putea să-l topească lumina soarelui. Și mi s-a făcut frică. Și i-am povestit despre frica mea mamei. Iar mama a râs. Oare ce era de râs în asta?
Am fost de mai multe ori în Pădurea lui Pamfil în vara aceea și l-am găsit pe moș Zăpadă întreg, în grădina lui.

Pe urmă s-a făcut frig afară, și-n primăvară am aflat că moșul nu mai era. Se topise în timpul iernii, în vreme ce zăpadă cealaltă, chiar de acolo din pădure, nu pățise nimic. Ce dreptate mai era și asta? Nu puteam cu nici un chip să înțeleg cum!

Peste câțiva ani, cu toate că nu erau din zăpadă, s-au topit, unul câte unul, copacii din pădure. A rămas doar un biet crâng. Ca să păzească povestea. O păzise înaintea lui moșul, împrumutându-i deseori prospețimea zarzavaturilor sale.

Deși nu mai eram copil, nu m-am putut stăpâni să nu-i spun mamei:

– Vezi, mamă! Vezi? Ce ți-am spus eu atunci?” (Stefan Mitroi)